Albă

Vreau să-i ningă diseară

Durerii în care eu pier,

Fulgi presărați cu otravă,

Fulgi ce coboară din cer.

Nu am o dorință mai mare

Decât cea ce-mi zace murind:

Minciuni prefăcute în sare,

Pe rând să le văd în mormânt.

Săpa-voi o groapă adâncă

De-o fi și pământu-nghețat,

Să-mi încapă trecutul de stâncă,

Să-i strig: piei ca un șarpe turbat!

Aștept să ningă diseară,

Să îmi fac straie de zăpadă,

Să mă nasc a doua oară,

Albă.

Toamna nu e ce pare a fi

Toamna nu e niciodată bolnavă

Deși-i îngălbenesc frunzele,

Te gândești adesea s-o salvezi pe-o navă

De teamă să n-o înece ploile.

Se zice că toamna ar fi bogată,

Dar își lasă și ultima haină

De zici că-i mai curând săracă

Și-și ține sărăcia-n taină.

Să fie toamna cel mai trist anotimp?

Ciudat... cum pot iubi atunci

Tristețea, noaptea, lipsa de timp,

Frigul profund și primii fulgi...

Cât de mare poate fi toamna

În puținul timp petrecut împreună!

Îi curg lacrimi din cer și i-i udă năframa.

E frig, dar e toamnă și noapte cu lună.

Paradox

Paradoxal…

Care este paradoxul vieții?

Faptul că e plină de paradoxuri?

Adevărat.

Adevărul e un paradox al vieții

Precum paradoxul e un adevăr al vieții.

Mi s-a părut paradoxal faptul

Că te-am întâlnit anume azi

Când mie nici prin cap nu mi-ar fi trecut

Să te întâlnesc.

La fel cum mi-a părut paradoxal faptul

Că te-ai îndrăgostit anume azi

De mine

Când eu

Păream mai mult ștearsă...

Fără pic de gloss pe buze,

Fără pic de rimel pe gene,

Cu părul rebel, suflat de vânt,

Udat de șuvoiul de ploaie

Care tocmai a botezat pământul.

Adevărat.

Am ochi frumoși.

Mi-au spus-o o mie de bărbați

De o mie de ori.

Dar azi

Azi nici ei nu mai sunt limpezi.

Cum pot să-ți placă niște ochi

Lipsiți de viață?

Niște ochi care ar vrea să se trezească

Într-un alt colț al lumii

Ca dintr-un vis urât.

Pradoxal.

Oare cât va dura

Această zi?

Adevărat.

Mi s-a-ntâmplat

Să iubesc paradoxul.

Culori

Acuarela a pictat întotdeauna ciudat.

Ciudat de sublim

și totuși atât de curat

ca bătaia surdă

a ploii pe asfalt.

Am făcut de multe ori portrete

fără a fi pictoriță.

Am folosit culori ferverte

și le-am însuflețit

cum din țărână s-a făcut ființă.

Cuvintele se rătăcesc în mare

ca înebunite de vânt.

Am o biserică în mine

iar ele sunt sfinte.

Culori de cuvinte.

Greu de toamnă

Luna mi-a sărutat pleoapa stângă,

și acum frunzele toamnei cad

peste umerii mei, încercând să mă prindă,

să-mi alunge-anotimpul apusului fad.

Am început să mă scufund în apă de coral

și să rămân acolo în adânc...

pentru a fi o parte din ocean,

dar unde sânt?

Mărgelele cele negre... nu le mai am...

le-am îngropat. Adânc. În nisip.

Poate se vor decolora cândva... în alb

și atunci o să mi le pun la gât.

Nu mai vreau să închid ochii

pentru că lacrimile curg în mine.

Încet de jăratic m-apropii.

Mă umplu de tine.

Ploaie vie

            Ploaie vie

 

Nu toate ploile sunt la fel…

Unele sunt calde, altele sunt reci,

Unele au gust de caramel,

Altele atât de lungi… nesfârșit de seci.

Nu toate ploile sunt la fel,

Cum nu toți stropii sunt de-o seamă…

Unele se-nvârt în carusel,

Altele în raze se destramă.

Nu toate ploile sunt la fel,

Unele mă fac atât de ușoară

Și mă apropie de cer,

Când haina calmă și-o coboară.

Nu toate ploile sunt la fel,

Unele mă fac atât de frumoasă,

Încât pictez cu acuarel,

Urme de ploi în marea-albastră.

Nu toate ploile sunt la fel…

Unele îmi plac la nebunie,

Mă-nvelesc cu ele ușurel,

Când doresc a fi o ploaie vie.

How do I add Reactions to my blog?

How do I add Reactions to my blog?